Al doilea război mondial a fost martorul unor atrocităţi la scară globală împotriva populaţiei civile a mai multor naţiuni împlicate în conflagraţie. Germanii au ucis între 11 şi 24 de milioane de civili în acte atent plănuite, care pot fi caracterizate doar ca genocid şi crimă în masă, acţiuni care aveau de multe ori prioritate în faţa nevoilor militare presante. Uniunea Sovietică şi Japonia au folosit sistemul lagărelor de muncă, uneori impotriva propriilor cetăţeni. Japonia a ucis aproximativ 6 milioane de cetăţeni în zonele ocupate, iar URSS aproximativ 4 milioane, din care jumătate erau cetăţeni sovietici.Britanicii au supus bombardamentelor-covor mai multe oraşe germane, (în parte ca răspuns la bombardamentele germane asupra Londrei ), dar au continuat aceste atacuri chiar şi după ce valoarea lor strategică a devenit incertă, (este cazul bombardării Drezdei din 1945). Astfel de bombardamente au dus la moartea a sute de mii de civili germani. Mai mult, aviaţia aliată anglo-americană a dus la îndeplinire mai multe bombardamente strategice asupra oraşelor japoneze, în care zonele industriale erau întreţesute cu cele civile, ducând la moartea sutelor de mii de civili. Aceste atacuri au culminat cu lansarea celor două bombe nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki. Proporţiile atrocităţilor celui de-al doilea război mondial fac parte din moştenirea războiului şi au un impact de durată asupra civilizaţiei umane.

Genocidul

Odată cu izbucnirea războiului, Germania a început primul stadiu a ceea ce avea să fie numit Holocaust, masacrarea premeditată la scară industrială a 9 până la 11 milioane de oameni, (cifrele sunt aproximative). Grupurile considerate "indezirabile" îi includeau în special pe evrei, polonezi, prizonierii ruşi de război, slavi, rromi, sinti, persoanele cu probleme mentale sau handicapuri fizice, homosexualii, Martorii lui Iehova, disidenţii politici şi comuniştii.

Deşi toate aceste grupuri au fost ţinta asasinatelor germane, vrei au fost ţinta principală a uciderilor în masă, între 5 şi 6 milioane de evrei fiind ucişi de nazişti şi de colaboratorii lor.

La început, germanii foloseau plutoanele de execuţie, Einsatzgruppen, pentru a duce la îndeplinire masacre de proporţii în aer liber, în unele cazuri fiind împuşcaţi până la 33.000 de oameni într-o singură zi, ca de exemplu la Babi Yar. Din 1942, conducerea nazistă a hotărât punerea în aplicare a Soluţiei Finale (Endlösung), genocidul evreilor europeni, şi mărirea ritmului şi proporţiilor uciderilor. În veme ce în lagărele de concentrare şi în lagărele de muncă erau întemniţaţi inamicii politici ai naziştilor încă din perioadă de după cucerirea puterii în 1933, conducerea nazistă a luat hotărârea construirii a şase noi lagăre de exterminare, special concepute pentru uciderea evreilor. Printre acestea, cele mai importante au fost lagărul de exterminare de la Treblinka şi lagărul de exterminare de la Auschwitz. Milioane de evrei au fost strânşi în ghetouri supraaglomerate, de unde au fost mai apoi transportaţi către "lagărele morţii", unde erau gazaţi sau împuşcaţi, de cele mai multe ori imediat după ce erau coborâţi din trenurile de transport.

În afară de lagărele naziste de concentrare, Gulagurile sovietice, (lagărele de muncă), au provocat moartea a mulţi cetăţeni din ţările ocupate de ruşi: Polonia, Lituania, Letonia, Estomnia şi Basarabia, ca şi a prizonierilor de război germani, ca şi a unor cetăţeni sovietici consideraţi oponenţi ai regimului stalinist, sau membrii unor grupuri etnice considerate neloiale URSS (cecenii, de exemplu).

lagărele japoneze de prizonieri de război aveau de asemenea o rată a mortalităţii foarte ridicate, mulţi dintre prizonieri americani sau englezi fiind folosiţi la munci extenuante în condiţii foarte proaste de alimentaţie, nu cu mult mai bune decât în lagărele germane de concentrare.

În SUA şi Canada, sute de mii de nord-americani originari din Japonia au fost internaţi de guvernele ţărilor respective. Deşi în aceste lagăre internaţii nu erau supuşi la munci grele, izolarea forţată şi condiţiile de viaţă sub standardul normal erau o obişnuinţă.

Aproape toate formele închipuite de atrocităţi au avut loc pe frontul de răsărit. Milioane de evrei, polonezi, ucrainieni, belaruşi şi ruşi au fost ucişi în mod sistematic de nazişti şi colaboratorii lor. Peste un milion de iugoslavi au fost executaţi ca represalii la activităţile partizanilor. Peste 3 milioane de prizonieri de război sovietici au fost ucişi de nazişti.

Ocupaţia sovietică în Polonia a fost extrem de brutală. Între 1939 şi 1941, peste 1,8 milioane de foşti cetăţeni polonezi au fost ucişi sau deportaţi. În 1940, autorităţile sovietice au ordonat executarea a mai mult de 22.000 de cetăţeni polonezi, în special ofiţeri de armată, dar şi oameni de ştiinţă, politicieni, doctori, avocaţi, preoţi şi poliţişti, în în pădurea Katyn. Populaţia civilă a suferit cumplit. Populaţia Kievului a scăzut cu 90% între începutul deceniului al patrulea şi 1945, din cauza foametei pricinuită de politica agrară a lui Stalin, dar cel mai mult din cauza naziştilor. La sfârşitul războiului, au fost semnalate cazuri de răzbunări ale soldaţilor Armatei Roşii împotriva populaţiei civile din Germania.

În al doilea război mondial s-au petrecut primele bombardamente la scară mare împotriva zonelor locuite. Germania a bombardat ţinte civile din prima zi de război. În prilmele zile de război, guvernul britanic a ordonat RAF să respecte strict regulile internaţionale ale războiului, care interziceu bombardarea civililor, dar aceste restricţii au fost relaxate treptat, până la a fi total abandonate în 1942. Până în 1945, bombardamentele strategice ale oraşelor au fost folosite la scară largă de ambele tabere aflate în conflict. Bombardamentele germane ale oraşelor poloneze, ruseşti, englezeşti şi iugoslave sunt responsabile pentru moartea a aproximativ 600.000 de civili. Bombardamentele strategice ale aliaţilor anglo-americani asupra oraşelor Axei, (Tokyo, Hamburg şi Drezda), ca şi folosirea bombei nucleare americane împotriva a două oraşe japoneze, Hiroşima şi Nagasaki, au ucis aproximativ 400.000 de germani şi între 350.000 şi 500.000 de japonezi. Fără a fi o scuză pentru cei care au bombardat neselectiv ţinte civile şi militare, trebuie spus că, în cazul oraşelor japoneze, atelierele şi uzinele erau situate în preajma zonelor locuite, uneori întreţesute ce acestea, ceea ce îngreuia foarte mult sarcina celor care urmăreau atacarea maşinii de război nipone. ncepând din 1945 şi până în 1951, oficiali germani şi japonezi au fost acuzaţi de crime de război. Cei mai importanţi lideri germani au fost acuzaţi de genocid şi crime de război în Procesele de la Nüremberg ca şi în alte procese. Mai multe oficialităţi japoneze au fost judecaţi pentru crime de război în Procesul crimelor de război japoneze de la Tokyo şi în alte procese ţinute în mai multe ţări sud-est asiatice.

Urmari

Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al doilea război mondial —aproximativ 25 de milioane de soladaţi şi cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei şi cei 4 milioane de ne-evrei (polonezi, rromi, homosexuali, comunişti, dizidenţi, handicapaţi, prizonieri sovietici, etc) ucişi în lagărele Holocaustului.

Forţele Aliaţilor au pierdut aproximativ 17 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici şi 4 milioane de chinezi), iar forţele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omeneşti au fost de partea Aliaţilor, iar restul de 20% de partea statelor Axei.

La sfârşitul războiului, milioane de refugiaţii erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.

Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către naţiunile învinse. În Tratatul de pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România şi Finlanda, trebuiau să plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de dolari împărţiţi în principal între Grecia, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârşitul primului război mondial, învingătorii apuseni nu au pretins despăgubiri de război din partea ţărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică şi Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului şi de reconstruire a lumii postbelice.

În Olanda, planurile originale de a cere o compensaţie monetară uriaşă şi chiar de a anexa o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafaţa ţării, au fost abandonate până în cele din urmă. Însă, numeroşi germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declaraţi cetăţeni ostili şi au fost închişi într-un lagăr de concentrare în cadrul unei operaţii cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691 de etnici germani au fost deportaţi.

Războiul a dus de asemenea la creşterea intensităţii mişcărilor de independenţă în coloniile africane, asiatice şi americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre aceste teritorii dependente câştigându-şi independeţa în următorii douăzeci de ani.De timp ce Liga Naţiunilor a eşuat în mod evident să prevină războiul, a fost pusă la cale o nouă ordine internaţională. În 1945 a fost fondată Organizaţia Naţiunilor Unite. Pentru a preveni izbucnirea unui război la fel de devastator ca a doua conflagraţie mondială şi pentru a asigura o pace durabilă în Europa, în 1951 a fost înfiinţată Comunitatea Europenă a Cărbunelui şi Oţelului, (Tratatul de la Paris), predecesoarea Uniunii Europene. ONU este responsabilă şi pentru crearea statului modern Israel în 1948, în parte ca răspuns la Holocaust.Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a concis, după părerea multor istorici, cu sfârşitul poziţiei de superputere a Marii Britanii şi câştigarea acestei poziţii de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Relaţiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul războiulu, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva nazismului.

În zonele ocupate de trupele aliaţilor occidentali, au fost restabilite guvernele antebelice sau s-au format guverne noi democratice. În zonele ocupate de trupele sovietice, inclusiv în ţările foştilor aliaţi, precum Polonia, au fost create state comuniste. Acestea au devenit state satelit ale URSS-ului. Astfel, la numai câţiva ani de la încheierea războiului, Europa a ajuns să fie divizată de-a lungul unei graniţe ideologice. S-au format două blocuri – de est şi de vest – reprezentate de Pactul de la Varşovia şi respectiv de NATO.

Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie, zonele americană, franceză şi britanică urmând să formeze Germania de Vest, iar în zona sovietică apărând Republica Democrată Germană (Germania Răsăriteană). Austria a fost din nou separată de Germania şi a fost de asemenea împărţită în patru zone de ocupaţie, care în cele din urmă s-au reunit în statul modern Austria. Coreea a fost divizată în două de-a lungul paralelei 38o.